Preluăm de pe site-ul profesorului Florin Lăiu un excelent articol despre Crăciun.

Articolul conţine reflecţii spirituale, comentarii critice şi informaţii cu privire la originea Crăciunului şi la poziţia adventiştilor faţă de această sărbătoare. Vizionează şi aici.

Cetăţenii Betleemului nu au avut loc de odihnă disponibil pentru Prinţul cel de sus venit, decât un staul şi o iesle. Acest spaţiu sărăcăcios simbolizează foarte bine Crăciunul, ca dată calendaristică şi ca manieră de sărbătorire (cu pom, cadouri, socializare, legende, veselie, nostalgii etc). Condamnând pe cei care i-au dat lui Iisus o iesle în loc de iatac boieresc, uităm să apreciem că aceia, cel puţin i-au oferit ce au avut. A nu da nici o importanţă Crăciunului înseamnă a nu oferi lui Iisus nici măcar ieslea. Bineînţeles, sub motivul spiritual că tu i-ai oferit inima….

Ca lumea

Sunt trist şi furios. Am început să-l urăsc pe moş, fiindcă l-a confiscat pe copilul sfânt şi acum se trudeşte să-l sufoce cu prostii seculare. După cum în zilele ispitirii din pustie, diavolul l-a luat pe sus pe Iisus şi l-a plasat ba pe munte, ba pe acoperişul Templului, ca să servească proiectelor lui, aşa face şi moşul, care nu este decât o personificare a acestei sărbători secularizate.

Ce înseamnă Crăciunul pentru o lume? Înseamnă în primul rând un sezon de distracţii şi chefuri, într-o atmosferă feerică de zăpadă şi steluţe, cadouri, şunculiţă, vinişor, sex liber, sub un pretext religios devenit folclor, care are ca fundal scena Nativităţii. În această scenă, sunt acum mai proeminenţi boii cu ochi miraţi, magii, cadourile lor, steaua, pomul, Maria şi Iosif, păstorii, oile, îngerii,  ieslea şi paiele, scutecele… Toate sunt adorabile, în timp ce Pruncul, drăgălaşul pretext, este doar parte din decor. Dacă n-ar fi cereştile colinde, care să ne aducă aminte de rostul sărbătorii, ne-am înneca în gunoaie scliptoare. Dar până şi colindele sunt uneori modificate genetic, ca să proslăvească mai degrabă elementele decorului şi ale diversiunii, decât pe Dumnezeu şi pe Copilul Sfânt.

Ca nelumea – sau paganofobia

În ce priveşte Crăciunul popular, nimic nu mă surprinde. Adevărata mea tristeţe vine însă din altă parte. Ca în toţi anii, zilele acestea mi-a fost dat să aud acelaşi refren crăciunofob, superstiţios, pe care mulţi dintre noi au învăţat să-l cânte din copilărie, fără să gândească serios la implicaţiile lui şi, mai ales, cine şi de ce i-a scris partitura. Obsesia anticrăciunistă are la bază un instinct de apărare în faţa influenţelor păgâne ale antichităţii. Motivaţia este respectabilă, iar exprimarea opiniei este garantată de Constituţie. Dar dacă tot suntem la subiect, să analizăm cinstit acest punct de vedere, ca să înţelegem cât este ştiinţă, cât Sciptură şi cât pură superstiţie.

În primul rând, este bine să se ştie că anticrăciunismul în mişcarea adventistă este un fenomen marginal şi neoficial. Nici o declaraţie împotriva sărbătoririi Crăciunului nu veţi găsi în mărturisirea de credinţă AZS (Cele 28 afirmaţii) sau cel puţin în vreo declaraţie regională, care oricum nu ar avea autoritate în întreaga Biserică. Ne aflăm în faţa unui fenomen de tradiţie şi cultură în internaţionala adventistă, care tinde să devină tot mai diversă. Condamnarea moşului are acelaşi statut ca şi obligaţia de a purta cravată (sau basma). Ca membru al unei Biserici mondiale, mă simt incomod când apar tendinţe de sectarizare cultural-geografică. Cel mai mult mă îngrijorează imaginea pe care Biserica şi-o face prin această crăciunofobie. Nu pentru că lumea ar observa atât de mult că noi „nu ţinem”, ci în sensul că lumea ar putea avea o vedere mai bună despre ceea ce numim noi adevăr prezent, dacă atitudinea noastră faţă de unele tradiţii nevinovate ale lor ar fi mai coerentă şi mai cristică. Dacă omul îţi pune pe masă porc sau rac, înţeleg să-l refuzi politicos, iar dacă cere explicaţi-i, să-i explici. Dar dacă el neavând soia şi salată, îţi pune lapte bătut sau crap, este oare normal să-l refuzi categoric, explicând că tu eşti vegan? Exact asta facem noi cu Crăciunul. Nu vrem să ne „spurcăm” aruncând punţi peste prăpastie, nici măcar odată pe an. Nici dacă Domnul ne-a permis…

Est-Vest, Nord-Sud

Acest ton cultural (cu armonice teologice) este explicabil prin tensiunea Est-Vest. În comunitatea adventistă, Vestul este perceput ca fiind liberal (şi în anumite privinţe aşa este), iar Estul este perceput ca fiind conservator (şi în anumite privinţe aşa este). Adventismul românesc este însă perceput (de AZS români) ca fiind adventismul autentic. Alţi răsăriteni nu au beneficiat de harul acesta. Poate! Dar cine ştie? Ce studii ştiinţifice, statistice s-au făcut în această privinţă?

Observaţia mea este că uneori ne hrănim cu iluzii. Avem dreptul la iluzii, dar şi la deziluzionare. În creştinătatea antică europeană apăruse acelaşi virus al dreptcredincioşiei, creând tensiuni inutile între Est şi Vest. Creştinii din Răsăritul Imperiului se credeau mai conservatori, în timp ce Apusenii, apărători şi ei ai tradiţiilor „apostolice”, erau adesea mai creativi, mai toleranţi, mai indulgenţi şi mai capabili de a se adapta. Realitatea a fost mult mai complexă, dar timpul a dovedit că între Est şi Vest s-a menţinut până astăzi o tensiune între viziunea aeriană şi cea pragmatică, între o pietate cu tendinţe mistice şi una cu tendinţe raţionaliste.

Extremele au dus întotdeauna credinţa pe pustii. Dar dacă sunt ţinute în echilibru, aceste tendinţe sunt benefice. În cele din urmă, răsăritenii şi apusenii au oficializat în 1054 o realitate străveche, iar tensiunea s-a descărcat sub forma a două biserici majore. Dacă până atunci, întreaga Biserică unită se numea „ortodoxă şi catolică” (dreptcredincioasă şi universală), astăzi una este „drepcredincioasă”, cealaltă este „universală”.

Cine doreşte să se joace cu modele istorice, poate găsi o tipologie asemănătoare în istoria biblică, unde ruptura politică şi religioasă dintre Israel (Efraim) şi Iuda (Iudeea),  dintre nord şi sud, avea cauze asemănătoare. Israel, făcând caz de tradiţii vechi, patriarhale şi aaronice, a dezvoltat o cultură mai liberală, mai populară şi mai familiară popoarelor vecine. Nu după mult timp, Israelul antic a dispărut din istorie, nu atât din cauza deportării asiriene, cât din cauza adaptabilităţii cultural-religioase. Iudeea a rămas teoretic fidelă iahvismului, dar în cele din urmă, în ciuda pretenţiilor conservatoare şi reformatoare, „trădătoarea Iudeea” a căzut mai jos decât soră-sa de la miazănoapte (Ier 3:7-8, 10-11) şi a trebuit să dispară de asemenea, dar nu pentru totdeauna, pentru că o rămăşiţă a iudeilor a păstrat credinţa lui Moise şi a Profeţilor.

Aceasta nu este o profeţie. Viitorul nu poate fi citit în tipuri şi modele istorice, dar uneori prezentul poate fi înţeles prin analogii. Diavolul domneşte pe principii romane: divide et impera. „Când doi se ceartă, al treilea câştigă”. Probabil am dramatizat prea mult aceste tensiuni în raport cu subiectul anunţat.

Rădăcinile noastre

Am apărut într-un mediu religios sincer, dar destul de încruntat. Eram în primul rând preocupat de a nu veni în contact cu cultura („untura”) lumii, în special într-un asemenea sezon în care disperarea porcilor şi guiţatul ambulanţelor formează parantezele care deschid şi închid feeria Crăciunului.  Totuşi, cele mai frumoase amintiri de Crăciun le am din anii ’60, când colindam împreună cu fratele meu pe străzile Huşilor, cu viorile, în zilele de decembrie. Cu urechile roşii, cu nasul aprins, cu viorile riscând să plesnească de ger, dar satisfăcuţi că lumea ne primea cu plăcere. În acei ani ai propagandei roşii, eram priviţi ca nişte vestitori din alte sfere. Şi în adunare se cântau cele câteva cântări despre naşterea Domnului, în sâmbăta cea mai apropiată de 25 decembrie, dar cam atât. Orice altă aluzie la sărbătoare era evitată, ca de altfel şi cuvântul „Crăciun”, deşi nu simpatizam cu comuniştii.

Nu se făcea pom de iarnă, cu atât mai mult, cu cât primii adventişti români nu făcuseră. Ei se rupseseră de tradiţia românească sub semnul Scripturii, după raţionamentul „ceea ce Biblia nu porunceşte, trebuie evitat –este păcat”. Cu atât mai mult în anii teroarei  roşii, în care festivitatea îl avea în centru pe Moş Gerilă, o adevărată încarnare a tovarăşului, care de sărbători schimba şapca muncitorului cu fesul iacobin. Eram destul de săraci ca să facem cadouri, dar nici nu aşteptam să primim, astfel încât eram destul de fericiţi în autarchia noastră confesională. Locuiam în curtea unui evreu şi rareori îndrăzneau colindătorii să intre. Dacă ar fi intrat însă, cum am fi reacţionat ? Nu foarte onorabil. Probabil ne-am fi încuiat pe dinăuntru.

Şi spiritual, cam aceasta este educaţia pe care am promovat-o eu însumi, cu predici care aduceau dovezi împotriva Crăciunului şi cu un anumit gen de izolare faţă de cultura în care trăim. Nu din rea voinţă, nu din mizantropie, ci dintr-o anumită inerţie conservatoare, raţională, care-şi pune întrebări şi dă răspunsuri, dar nu pune toate întrebările şi nu are toate răspunsurile. Am fost şi neiformaţi, ca să nu spun dezinformaţi. Nu condamn generaţia anterioară, nu condamn pe nimeni. Există într-adevăr pericole în „afară”. Dar pericolul izolării şi exclusivismului nu trebuie ignorat.

După căderea guvernului ceauşist, am putut să-mi vizitez rudele de peste ocean şi să cunosc timp de câteva luni viaţa Bisericii de acolo, după ce am văzut o conferinţă generală adventistă, unde am fost martor la aspecte ale vieţii Bisericii de pe toate continentele, din toate culturile. Am fost tentat să cred că deosebirile dintre ei şi noi se datorau „apostaziei”. Dar treptat m-am lămurit că, în timp ce semne de „apostazie” există pretutindeni, fără uniformitate zonală, unele semne ale dreptcredincioşiei  noastre mioritic-azeşiste nu poartă amprenta cerului.

Mă mir că, chiar după ce s-a publicat în limba română cartea Căminul Adventist (p. 437, 457 etc.), unde se vorbeşte tolerant şi pozitiv desprepomul de Crăciun, atitudinea azeşistă populară, susţinută chiar de lideri spirituali, a devenit mai îngrijorată. Sper că din neştiinţă. În eventualitatea că cineva nu a citit, bine ar fi să caute cuvântul Christmas pe adresa web a White Estate, unde va găsi zeci de referinţe pozitive la sărbătorirea Crăciunului într-un mod care să onoreze pe Christos prin daruri bogate pentru misiunea Evangheliei şi ajutorarea nenorociţilor. Singurul aspect condamnat în scrierile EGW este manifestarea extravaganţei şi risipei în scopuri egoiste şi vanitoase. Dar sărbătorirea în sine, chiar cu decorul specific, nu a fost văzută niciodată ca păcătoasă:

„Ne apropiem iarăşi de un sfârşit de an. Să nu facem, oare, din aceste sărbători nişte ocazii în care să aducem lui Dumnezeu ofrandele noastre? …. Dumnezeu ar fi bucuros dacă, de Crăciun, fiecare biserică ar avea un pom în care să se atârne daruri mari şi mici, pentru aceste case de închinare. Au sosit la noi scrisori cu întrebarea: Putem să avem pom de Crăciun? Oare aceasta nu ne-ar face asemenea lumii? Răspunsul nostru este: Puteţi să-l faceţi ca lumea, dacă sunteţi dispuşi să faceţi aşa, sau puteţi să-l faceţi cât mai ca nelumea posibil.  Nu este nici un păcat special în a alege un pom veşnic verde şi înmiresmat şi a-l aşeza în bisericile noastre. Păcatul stă în motivul care îndeamnă la acţiune, şi în folosirea darurilor atârnate în acel pom.”   (We are now nearing the close of another year, and shall we not make these festal days opportunities in which to bring to God our offerings? I cannot say sacrifices, for we shall only be rendering to God that which is his already, and which he has only intrusted to us till he shall call for it. God would be well pleased if on Christmas, each church would have a Christmas tree on which shall be hung offerings, great and small, for these houses of worship. Letters of inquiry have come to us asking, Shall we have a Christmas tree? will it not be like the world? We answer, You can make it like the world if you have a disposition to do so, or you can make it as unlike the world as possible. There is no particular sin in selecting a fragrant evergreen, and placing it in our churches; but the sin lies in the motive which prompts to action, and the use which is made of the gifts placed upon the tree).  RH December 11, 1879

„Nu am nici o obiecţie împotriva aşezării pomului de Crăciun sau de Anul Nou, chiar în bisericile noastre, încărcat cu roadele darurilor şi ofrandelor noastre pentru cauza lui Dumnezeu. Putem astfel să folosim ocazia pentru a canaliza tradiţionalele cadouri de sezon în direcţia cea dreaptă. O asemenea celebrare a sărbătorii este o lecţie folositoare copiilor noştri, învăţându-i să-şi ofere darurile într-in fel care să onoreze pe Mântuitorul….” (I see no objection to placing even in our churches a Christmas or New Year tree bearing fruit in gifts and offerings for the cause of God. We may thus take advantage of the occasion to turn the customary gifts of the season into the right channel. And such a holiday celebration is a useful lesson to our children, teaching them to bestow their gifts in a manner to honor their Redeemer. But when we devote our means and labor to feasting ourselves, we fail to render to God that honor which is his due. ( ST January 4, 1883).

„Fie ca pomul vostru de Crăciun să fie dedicat lui Dumnezeu şi cetinile lui să fie încărcate cu daruri pentru Christos. (Let your Christmas tree be dedicated to God, and let its boughs be laden with offerings for Christ).  ST December 8, 1887

Această tradiţie în adventismul occidental are aşadar justificări  foarte vechi, nu reprezintă o manifestare modernistă, „liberală”, ci o veche tradiţie creştină, acceptată şi bine direcţionată. Tare mă tem că fuga noastră de Crăciun este o scuză subconştientă pentru a nu mai aduce daruri. Nu ne facem daruri unii altora, ca lumea, no problem. Dar prea puţin ne gândim la cei care au într-adevăr mare nevoie, şi la instituţiile care se ocupă de ei. Încă mai puţin ne gândim la cauza cea mai nobilă, aceea a misiunii Evangheliei, care pe diferite căi trebuie să avanseze.  Magii şi păstorii au adus daruri lui Iisus, nu au schimbat cadouri între ei. Sensul Crăciunului trebuie schimbat de la primire la dăruire. Dumnezeu ne-a dăruit pe Iisus (în care avem totul) şi aşteaptă să-i răspundem în acelaşi fel.

Este 25 decembrie o sărbătoare păgână?

Înainte de toate, ce înţelegem prin păgânism? Astăzi este un termen jignitor. Creştinii, inclusiv români îi numesc astfel pe necreştini, în special pe cei care sunt netemători de Dumnezeu, seculari şi iubitori de păcat. Pentru evreul tradiţional, păgân înseamnă neevreu. Pentru musulmani, păgâni (kafr = necredincioşi) sunt toţi neislamicii. Adventiştii folosesc cuvântul „păgân” cu precădere într-un sens istoric, vechi-ortodox, referindu-se la cultura politeistă a religiilor populare din Imperiu şi din afara lui, denumind religiile precreştine din Europa sau din alte părţi ale lumii. Deasemenea, îl aplică uneori, figurat, şi la creştinii care au adoptat practici şi credinţe culturale străine de Legea şi Evanghelia lui Dumnezeu.

Potrivit surselor care astăzi ne sunt la îndemână (e.g. Wikipedia, vezi şi  Elesha Coffman ) În primele veacuri, creştinii au avut mult mai puţine sărbători, şi nu a existat de la început o sărbătoare a naşterii Domnului. Origen (sec. III) susţinea că este greşit să cinstim pe Christos în acelaşi mod în care erau onoraţi faraonii şi irozii, şi că zilele de naştere sunt pentru zeii păgâni. Dar nu toţi creştinii au gândit astfel. Unii au început să facă speculaţii asupra datei naşterii Domnului. Clement de Alexandria (c. 200) propunea data de 20 mai, menţionând totuşi că alţii erau pentru 18 sau 19 aprilie, sau pentru 28 mai. Hipolit de Roma (†236) propunea 2 ianuarie. Alţii propuneau 17 sau 20 noiembrie, sau 25 martie. Pe la anul 243, un tratat latin propunea 21 martie, fiindcă se credea că aceea era data la care Dumnezeu crease soarele, după cum sugerase şi Policarp de Smirna (†155), că naşterea şi botezul lui Iisus trebuie să fi fost într-o miercuri, deoarece soarele a fost creat în ziua a patra.

În cele din urmă, creştinii au ales ziua de 25 decembrie, în special în Roma, în Africa şi în Occident. Cezarul Aurelian, pe la anul 274, a proclamat un cult al soarelui la Roma. Cultul solar îl ridica pe cezar la rang de domn şi zeu, impunând venerare. Creştinii, reprezentanţii unei religii ilegale, care recunoşteau numai pe Christos ca Domn şi Zeu (Dumnezeu) între oameni, şi atribuiau doar lui Christos titlul de Soare, încă de la începutul secolului al III-lea (Lc 1:78; Mal 4:2; Ps 84:11 // 83:12; Is 60:19; Ap 21:23; 22:5), aveau de suferit din cauza respingerea cultului cezarului şi a altor ceremonii politeiste.  Este posibil ca ei să fi adoptat o sărbătoare a naşterii Domnului în aceste împrejurări, mai degrabă ca replică dată păgânismului, decât ca un compromis. Este foarte posibil ca serbarea coincidentă, să fi fost intenţionată şi pentru motive de acoperire. Dar cine poate judeca motivele unor credincioşi care au trăit vremuri total diferite de ale noastre, şi care adesea aveau de suferit, uneori chiar martiriul. Câţi dintre noi am suferi martiriul, dacă ar fi cazul, pentru nesărbătorirea Crăciunului? (!)

Dar nu este sigur că începând cu Aurelian, cultul soareliu a devenit dominant. (Existau deja unele culte solare înainte de Aurelian. Cezarul Heliogabal încercase să introducă cultul solar sirian, dar fusese asasinat. Totuşi cultele soarelui au progresat, legiunile romane au împrumutat din Orient şi au popularizat cultul persan al Soarelui – Mitra. În cele din urmă, mitraismul a înghiţit celelalte culte solare). Dar dovezile existente ne permit să credem că 25 decembrie poate să fi fost o inovaţie creştină, deoarece sărbătorile solare dinainte de anii 354 cădeau pe datele 8/9 august, 28 august, 19-22 octombrie, 11 decembrie). Începând cu anul 354 (sau mai sigur din anul 362) este atestată data de 25 decembrie ca sărbătoare a naşterii Soarelui Neînvins., ceea ce coincide cu domnia cezarului Iulian Apostatul.

Prima celebrare oficială a Crăciunului se făcuse la 25 decembrie 336, după ce Constantin cel Mare, adorator al soarelui şi simpatizant creştin, legalizase creştinismul şi începuse să-l trateze ca religie favorită, şi după ce în anul 321 proclamase ziua soarelui ca repaus săptămânal. Suspiciunea că mai degrabă adoratorii soarelui au preluat data de 25 decembrie de la creştini are temeiuri, deoarece acest transfer s-a petrecut în vremuri în care creştinismul era de acum „corect politic”. Iulian Apostatul (355-363), încercând să readucă păgânismul la putere, a organizat, după cum se ştie, elenismul roman încoronat cu cultul soarelui, după modelul Bisericii.

Este posibil ca slujitorii Bisericii să fi găsit un precedent teologic în sărbătoarea iudaică a luminilor (Hanukka, 25 Kislew  ≈ decembrie), deşi calendarul iudaic nu coincidea cu cel roman. Nu trebuie uitat că cele mai vechi sărbători creştine (Paştele, Rusaliile) aveau origine iudaică. Această motivaţie poate să fi fost alimentată şi de faptul că Iisus însuşi a luat parte la sărbătoarea Hanukka, la 25 Kislew (Ioan 10:22; 1Mac 4:59), predicând despre adevărata lumină, adevăratul păstor şi despre identitatea divină a lui Mesía.

Răsăritenii însă nu au acceptat de la început Crăciunul de 25 Decembrie, având o altă opţiune. Sărbătoarea naşterii Domnului se ţinea la ei pe 6 ianuarie, sub numele de Epifania (Botezul Domnului) şi este atestată pentru prima dată după anul 360, deşi poate să fi fost mai veche.  Odată cu sărbătorirea Botezului şi a comemorării vieţii lui Iisus, era astfel celebrată şi naşterea lui. Tema Nativităţii era secundară însă, fiindcă era considerată lumească. Dar în acelaşi secol, Crăciunul de 25 decembrie şi-a făcut loc şi în Răsărit. Obiceiurile de Crăciun sunt însă o altă poveste, fiecare cu istoria lui. Sacrificarea porcului a fost asociată cu ziua închinată lui Ignaţiu de Antiohia, iar bradul a venit în secolul al XV-lea, din Ţările Baltice şi Germania, cucerind Occidentul. Relativ recent a fost adoptat şi în Răsăritul conservator. Bolşevicii l-au interzis când au venit la putere în Rusia, dar curând l-au reintrodus, ca pom „de anul nou,” având în vârf steaua roşie în locul stelei magilor.

Pomul de Crăciun este văzut ca un simbol al pomului vieţii, al lui Christos nemuritorul, al perenităţii creştinismului. Dar există încă grupuri creştine care resping atât pomul cât şi sărbătoarea. Bisericile moderne care sunt antitrinitariene şi iudaizante (preferând sărbătorile calendarului evreiesc) de regulă sunt şi ostile sărbătorilor creştine, în special Crăciunului. Astfel, pe lângă studenţii Bibliei şi martorii lui Iehova (care sunt o ramură a Advent-creştinilor), comunităţi creştine care provin dintr-o schismă a adventismului de după 1860, aşa numitele „Biserici ale lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea” din SUA sunt militanţi împotriva Crăciunului şi a pomului).

Dacă ne punem mintea, găsim multe motive să criticăm modul scandalos în care nu puţini dintre creştinii tradiţionalişti înţeleg să celebreze naşterea Domnului. Dar şi bisericile evanghelice păstrează tradiţia Crăciunului, încercând să facă din aceasta o ocazie în onoarea lui Christos cu adevărat. Consider că au înţeles bine rostul sezonului de sărbători „păgâne”. E G White a continuat, împreună cu pionierii AZS această tradiţie de toleranţă, de punte interconfesională şi de ocazie fericită de a lăuda pe Dumnezeu.

Furtună într-un pahar cu apă

Un recent articol adventist de pe reţeaua oficială de ştiri ANN (“Is Christmas Pagan, Christian, or Just Convenient?”) semnat de Andrew Willis (instructor de cursuri biblice la Adventist Discovery Centre, iniţiat de postul Voice of Prophecy din Marea Britanie), susţine că este foarte probabil ca sărbătoarea Crăciunului să fie o inovaţie creştină la origine şi apoi împrumutată mai târziu de păgâni de la creştini. Între altele, aduce ca argument faptul că înainte de atestarea sărbătorii naşterii  Soarelui Neînvins (Sol Invictus) în Imperiu, creştinii africani donatişti (unii dintre cei mai radicali antipăgâni) sărbătoreau Naşterea Domnului pe 25 decembrie, informaţie luată probabil din cartea lui Thomas C. Lawler, Sermons for Christmas and Epiphany.

Ceea ce este de mirat (sau poate nu!), unele din comentariile la articolul lui Willis sunt foarte ostile.  Fitzroy descrie articolul folosind un singur cuvânt: „gunoi!” Ggermain  comentează scurt: „Babilon = confuzii şi dubii”. „B.k frm zim”  spune că articolul este un nonsense şi o blasfemie, Crăciunul este sărbătoare păgână şi aşa va să fie. După care ne trimite la avertizările lui Iisus: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. „O mulţime de lucruri se întâmplă în Biserica asta” – zice anonimul comentator.

Ethel Hatontola îl trimite pe autor să studieze despre Tammuz şi despre tatăl acestuia – Nimrod – în Vechiul Testament. Den comentează, de asemenea, uluit: „Ce blasfemie! Un intelectual adventist apără o zi păgână… Unde a ajuns Biserica mea!” Şi blamează pe Willis că nu are referinţe ştiinţifice, după care face el referire la Tammuz.  Aici sunt dator cu o explicaţie. Cu mai mulţi ani în urmă, căutam cartea lui A. Hislop (The Two Babylons) ca pe o mare comoară, pentru a găsi originile babiloniene ale falsului creştinism. Mai târziu, am descoperit din scrieri istorice serioase că „istoria” lui Hislop este în mare parte ficţiune religioasă, care nu respectă normele ştiinţifice elementare ale studiului şi expunerii istorice, confundând mitologia, cu istoriografia antică şi cu Biblia şi clădind pe speculaţii. Îmi pare rău că sunt silit să afirm, dar unii din credincioşii noştri se hrănesc cu asemenea gunoaie conspiraţioniste, pe care Biserica nu le-a băgat în seamă niciodată. Desigur, zic ei, pentru că suntem infiltraţi cu iezuiţi şi masoni! Concluzia mea este că asemenea minţi sunt debicei irecuperabile. Numai Dumnezeu mai poate interveni.

Tammuz nu are nici o legătură cu Crăciunul. Dimpotrivă, numele acestui zeu este mai degrabă un argument în favoarea Crăciunului. Indirect. Numele zeului mesopotamian Tammuz (sărbătorit de evreicele apostate cândva prin luna august: Ez 8:1.14) este folosit de iudei începând din exilul babilonic şi până astăzi, ca nume oficial al unei luni calendaristice. La fel cum noi folosim numele tradiţionale, păgâne, ale lunilor anului, ale zilelor săptămânii, unele din ele comemorând nume de zei (ianuarie, martie, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, Saturday, Sunday etc.). Mai mult, întregul calendar pe care-l folosim este de origine „păgână” (egipteană-romană-papală). Începutul anului la 1 Ianuarie este la fel de păgân ca şi 25 decembrie. Ortodocşii răsăriteni începeau anul nou odată cu evreii, toamna, chiar şi pe timpul voievozilor noştri. Cu greu a fost acceptată în unele zone ale creştinătăţii chiar era creştină actuală.

Jeff spune că este prima dată când aude că sărbătoarea Crăciunului ar fi creştină la origine, dar adaugă el, sunt atâtea dovezi neadventiste ale originii ei păgâne, şi citează ca prim exemplu Codul lui Da Vinci, de Dan Brown. Referinţa este mai ridicolă decât cea despre Hislop şi nu necesită comentarii. Rick afirmă că primii creştini nu-şi băteau capul cu sărbătorile. Ei aşteptau întoarcerea Domnului în curând. Cu siguranţă, Rick nu a studiat serios Biblia, fiindcă NT arată că primii creştini aveau multe dispute cu privire la sărbători. E adevărat, erau sărbători iudaice, dar expirate. Care e diferenţa dintre o sărbătoare expirată dar tolerabilă şi o sărbătoare inovată de Biserică? De ce ultima nu poate fi acceptată – ca îngăduinţă, nu ca poruncă ?

Comentariul lui Julian Mupfupi  atrage atenţia la Col 2:8 şi adaugă: „Sunt îngrijorat că timpul se scurge repede şi oamenii care ar trebui să predice mesajul îngerilor din Apocalipsă, îşi ocupă timpul cu cercetarea unor subiecte neporuncite de Iisus. Biblia nu dă nici o importanţă datei naşterii lui Iisus. În definitiv, Christos exista dinainte de a se naşte. Doar Sabatul, pe care Biserica Catolică l-a înlocuit, trebuie ţinut. Apoi comentatorul se referă la mărturiile „Sorei White” despre pomul de Crăciun şi zice că în acest caz, el nu crede că ea a fost inspirată (dând exemplul cu îndemnul neinspirat al profetului Natan din 2 Sam 7:1. Probabil că mai sunt şi alţi AZS care gândesc la fel ca acest frate Mupfupi. Când EGW se potriveşte cu teologia cea mai fundamentalistă, mai radicală şi mai extremă, este inspirată. Când este mai împăciuitoare şi mai înţelegătoare cu alţi creştini, nu a fost inspirată….

Donnie Balgobin îl mustră pe autor pentru că a scris un asemenea articol, când de fapt nu are nici o importanţă corectarea cunoştinţelor istorice. Crăciunul vine şi trece, dar avem în faţă evenimentul mult mai important al Venirii Domnului, şi trebuie să ne preocupăm de mântuirea sufletelor, nu de subiectul Crăciunului. Sfatul pare înţelept, dar articolul nu pretinde cercetări îndelungate. Iar venirea Domnului nu este deloc în conflict cu o nevinovată comemorare a naşterii lui. Să nu uităm că, în Occident, Crăciunul se mai numeşte Advent, ca şi Parusia pe care o aşteptăm. Poţi spune că aştepţi pe Christos, dacă manifeşti animozitate şi ostilităţi faţă de o nevinovată sărbătorire a a primului Advent?

Arek Petrosian (nume armenesc – armenii ţin până azi Naşterea la Bobotează, nu pe 25 decembrie!), accentuează că oricum ar fi, este clar că originea sărbătorii e catolică, prin urmare nu poate fi creştină. El afirmă că Domnul a poruncit ce „zile” să ţinem, şi că nu trebuie să adăugăm sau să scoatem nimic. Să stăm fix la Cuvânt. Ocazie pentru mine ca să întreb, de ce originea păgână sau catolică a unui obicei trebuie să fie demonizată ? Atitudinea aceasta este plină de prejudecată, până la superstiţie.  Referirea aceasta permanentă la lipsa unei porunci divine este un argument nul. Şi aceasta pentru că nimeni nu susţine între noi obligativitatea serbării Crăciunului. Noi nu-l prezentăm ca o poruncă divină, nici ca o poruncă a Bisericii vechi, sau a Bisericii de astăzi, ci ca o sărbătoare populară care, indiferent de origine, continuă să existe ca o ocazie bună pentru Biserică şi familie, pentru progresul Evangheliei. Înainte de orice, respingerea Crăciunului crează o falsă imagine despre credinţa noastră. Suntem priviţi pe nedrept ca în afara creştinismului. În loc să folosim punţile culturale existente, căutăm cu tot dinadinsul să nu se creadă că noi am ţine Crăciunul. Atitudinea seamănă cu a celor care refuză numărul 13 la casă, sau 666 la maşină, ca nu cumva să se creadă că…

Henriosky  comentează că dacă Christos ar fi dorit să comemorăm naşterea lui, El ne-ar fi spus. Deci oricum, nu este de mare importanţă.  Şi adaugă o trimitere la ziua judecăţii pentru tot ceea ce spunem. Din nou ajungem la problema poruncii. Unii creştini întreabă: unde este poruncită chestiunea aceasta în Biblie? Alţii spun: Unde este interzisă aceasta în Biblie? Dacă vrei să impui în Biserică un obicei, este nevoie să indici o poruncă biblică. Dar dacă nu vrei să impui un obicei, ci să condamni o interzicere nedreaptă şi să laşi să funcţioneze libertatea şi creativitatea, nu ai nevoie de o poruncă explicită. Tot ce nu este interzis (în literă sau în spirit, în mod explicit sau implicit) este permis.

„Roro”  îl ia la rost pe autor cu ironii şi întreabă cum de a îndrăznit să publice aşa ceva prin canalele media adventiste ? Şi se lamentează că nu mai poate accepta să fie călăuzit spiritual de actualii învăţători AZS. Apoi afirmă că argumentul lui Willis ar fi o insinuare; că mai târziu, cine ştie, va veni unul cu o descoperire că ziua soarelui (duminica) a fost deasemenea ţinută de primii creştini. „Sunt uluit”, zice Roro. „Creştini, vegheaţi!”

Arend Gilligan afirmă că indiferent că este păgân, tradiţional „creştin”, sau evanghelistic, Crăciunul este întemeiat pe amăgire (referire la figura lui Moş Crăciun). Apoi se referă la articole care susţin că naşterea lui Iisus a fost în Septembrie. Dacă Iisus nu s-a născut pe 25 decembrie, atunci celbrarea naşterii lui la acea dată ar fi o înşelăciune ca şi schimbarea sâmbetei pe duminică. Noi creştinii trebuie să fim exacţi. Arend nu face distincţia între poruncit şi permis, între natura sabatului şi natura unor festivităţi convenţionale. Concepţia lui este fixistă. Dacă a fost născut cineva pe 29 februarie şi îşi serbează ziua de naştere pe 1 martie sau pe 28 februarie, este un înşelător, un escroc (!).

Ed deplânge poziţia articolului care ar milita pentru menţinerea Crăciunului ca instituţie divină.  Dar reformatorii donatişti la care apelează Willis, zice, nu au făcut apel la Scriptură. Autorul este blamat că nu a menţionat atitudinea puritanilor (calvinişti englezi), care au interzis sărbătoarea Crăciunului în coloniile americane. „It is sad when we as Adventists ignore and rewrite history in order to justify our practice of that which contrary to the Word of God.”

Ivan este de părere că „Biserica a fost diluată prin observarea acestei sărbători păgâne, despre care el crede că nu a fost observată de AZS. Conferinţele au poziţii diferite în această privinţă.” El este de părere că obiceiul a venit de la noii convertiţi care au fost obişnuiţi cu Crăciunul. Şi plasează apoi un citat din E G White care vorbind despre Biserica din Laodicea, aplică mesajul la Biserica de astăzi, care „nu se mai deosebeşte de lume”. Ivan vrea să ne facă să credem că E G White se referea la obiceiurile noastre de Crăciun, deşi Ellen White nu a făcut niciodată asemenea comentarii.

Ten  este atât de şocat de articolul lui Willis, încât afirmă: „Am susţinut în ultimii ani că Biserica AZS este adevărata comunitate pentru mine. Dar dacă un asemenea articol este aprobat de Uniunea Britanică, aproape că îmi vine să mă întorc din nou la răspântiile drumurilor în ce priveşte afilierea religioasă. Înainte de a fi adventist, am fost evanghelic, şi pe când eram evanghelic am descoperit adevărata poveste a originii Crăciunului. Evanghelicii s-au schimbat” … Şi în final pune o întrebare: „De ce să ţinem noi sărbători care n-au fost rânduite şi nu ţinem sărbători care au fost rânduite?” (adică cele iudaice). Infuenţa iudaizantă a unor sabatişti separaţi este vizibilă aici.

Eu cred că ambele poziţii sunt mistice şi ipocrite, atât obligaţia de a păzi sărbătorile iudaice, cât şi cea de a păzi sărbătorile bisericeşti creştine. Dar şi a treia poziţie, teama de a băga în seamă o sărbătoare stabilită de oameni, este o superstiţie paganofobă. Deci tot misticism, care nu are de-a face cu realitatea adevăratului creştinism.

Mario zice că în loc de a specula, ar trebui să studiem Scriptura, ca să calculăm, aproximativ, ziua naşterii lui Iisus. Şi vom descoperi, chipurile, că a fost pe 22-23 septembrie. El crede că aceasta înseamnă „a săpa adânc în Scripturi după preţioasele nestemate ale adevărului.” Părerea mea este că chiar dacă am descoperi acum ziua exactă în care s-a născut Iisus, nu avem nici o obligaţie s-o ţinem, dacă Dumnezeu nu a poruncit. Pe de altă parte, dacă s-a creat deja obiceiul de a sărbători naşterea Domnului într-o anumită zi convenţională (şi nu mai contează acum nici originea, nici motivaţia iniţială istorică), este mult mai înţelept să dăm importanţă acestui eveniment social-cultural care este benefic spiritual şi nu contravine cu nimic poruncilor biblice.

Phillip Munikwa zice, prevăzător: „Sunt încurcat. Dar ştiu că nu fac nici un păcat dacă NU sărbătoresc Crăciunul.” Motivaţia principală este, deci, la unii dezinformarea conştiincioasă, iar la alţii teama superstiţioasă de a nu se atinge de ceva păgânesc. Este mai sigur aşa. Pavel obişnuia să se facă grec cu grecii (adică păgân cu păgânii), dar noi nu suntem Pavel, nu putem risca…

Pe de altă parte, multe din comentariile făcute între care şi al unui român (Laurentiu) apreciază articolul.  Ant declară că este surprins(ă) de agresivitatea unor comentarii. Un oarecare Daniel povesteşte că abandonase Crăciunul timp de trei ani după 1980, aflând că este de origine păgână şi că ne compromitem dacă-l ţinem sub orice formă.  Dar după ce s-a mutat în Japonia, a văzut că decembrie este luna în care poţi capta atenţia publicului la cuvintele lui Iisus. Apoi a descoperit scrisele Ellenei White cu privire la Crăciun şi la pom. Acum crede că respingerea Crăciunului este un act de fanatism, fiindcă ocazia se poate folosi excelent pentru amintirea întrupării lui Iisus şi ca ocazie evanghelistică.

Brooks Potter zice că ar trebui să ne întrebăm, mai degrabă: este ţinerea Crăciunului pe 25 decembrie un păcat, sau o încălcare a celor 10 porunci? „Tradiţiile care ne fac să păcătuim sau care înlocuiesc porunci biblice nu trebuie să le ţinem, dar alte tradiţii, chiar dacă ar putea avea origini păgâne, cu mii de ani în urmă, şi-au pierdut semnificaţia culturală iniţială, astfel încât originea păgână a sărbătorii este nerelevantă. Amin, frate Brooks !

Barrington Brennen din Bahamas  se întreabă: „Ce este păgânesc cu privire  la naşterea lui Iisus? Este adevărat că pentru AZS Crăciunul nu este o zi sfântă (‘holy day’). Totuşi, ceea ce reprezintă Crăciunul, naşterea lui Iisus, este o realitate. Mulţi creştini au paganofobie. Lucrurile despre care am fost învăţaţi că sunt greşite le numim păgâne. Adevărul este că, dacă permitem ca paganofobia să ia controlul, am putea la fel de bine să încetăm a mai face multe alte lucruri, poate chiar să conducem o maşină, etc. De ce? Fiindcă multe invenţii au fost făcute de păgâni, adică de necreştini…. Eu cred că, dacă n-ar fi Crăciunul, mulţi creştini nu ar şti nimic despre înţelesul naşterii Domnului.  Excelent, frate Barrington ! Şi mulţumesc pentru că m-ai îmbogăţit cu încă un cuvânt: paganofobie.

Aceste comentarii ilustrează destul de bine ideile care circulă în adventism despre Crăciun, de aceea m-am şi referit la ele. Pe de altă parte, atitudinea administraţiei (aşa cum reiese din faptul că pe un sait oficial al Bisericii s-a publicat articolul), este de libertate şi îngădunţă în acest domeniu. Dacă există o înclinaţie, aceasta este mai degrabă spre recomandările Ellenei White, de a folosi ocazia şi elementele ei festive şi simbolice pentru onoarea Mântuitorului. Mă simt onorabil reprezentat de toţi aceia care au muncit fără plată şi au dat concerte de colinde, au cântat oriunde s-a putut, au făcut un pom pentru darurile închinate Domnului sau copiilor săraci.

Pe de altă parte mă simt trădat când în zilele acestea în care atmosfera este încărcată de sărbătoare, indiferent ce fac alţii cu ea, ai noştri să găsească orice alt subiect (dacă s-ar putea să fie despre moartea lui Iisus, iar la Paşte să se vorbească despre naştere, ca să nu fim „ca lumea”). Teama aceasta de a nu fi ca lumea (cosmofobia) ne face uneori ca nelumea. Aşadar, cu Crăciun, asemenea fraţilor „apostaţi” din Occident, şi asemenea „păgânilor” din jurul nostru? Sau fără Crăciun, asemenea lui Adam şi Eva, care ne-au învăţat că se poate pierde raiul din cauza unui pom — care nu era brad! ?

Cred că în anumite privinţe avem nevoie să fim topiţi şi turnaţi din nou.

Practic, ce facem, în afară de haz de necaz ?

Practic, ocazia a trecut, de-acum să ne gândim ce facem în următorul decembrie. În mod normal, eu v-aş spune să lăsaţi laoparte toate reticenţele super-stiţioase şi să achiziţionaţi câte un brad arătos de fiecare biserică (eventual prin Conferinţă) şi să-l aşezaţi acolo unde-i stă bine la o asemenea sărbătoare. Dar am oarecare temeri că nu veţi putea realiza un asemenea plan, din mai multe motive. În primul rând, vom avea tot mai multe probleme cu verzii (ecologiştii). Dacă tai un copac, normal ar trebui să sădeşti doi pui. Şi atunci, dacă tot vă trebuie în fiecare an, de ce să nu-l sădiţi în curtea bisericii? Eu l-aş împodobi atractiv, ca să atragă atenţia tuturor trecătorilor, aş împodobi frontonul bisericii (de pe care n-ar trebui să lipsească crucea!) cu mesaje electronice mobile specific adventiste (să zicem: Bun venit în lumea noastră, Mântuitorule ! Aşteptăm să Te întorci în curând ca Domn al Domnilor). Şi un mesaj mai mic: Sunteţi bineveniţi în această biserică, la sărbătorirea naşterii Domnului, în zilele dd, orele hh:hh ! (Utopie, frate! Unde te trezeşti ?). Ar putea fi imaginate şi alte scenarii. Strâng pe copiii din cartier să fac un cor interconfesional, care să cânte ŞI în biserica noastră, dar şi în celelalte. Cadouri speciale, simbolice sau mai consistente, după caz, (dar nu „agresive”) pentru cei care au părăsit Biserica. Festivitatea să fie adaptată în special copiilor. Nici o urmă de discuţie teoretică despre istoria Crăciunului şi alte asemenea. Pe lângă posibilităţile locale de sărbătorire prin cântec, pot fi invitate formaţii speciale, pe cale electronică, proiectate pe perete.

Probabil că, totuşi, orice încercare de acest gen va stârni opoziţie din partea unei majorităţi. Şi chiar dacă majoritatea câştigă terenul, este important să nu fie rănit nimeni, dacă se poate. De aceea, nu ar trebui introduse dintr-odată tot felul de elemente neobişnuite, ci treptat. Pomul, pentru moment poate fi făcut acasă, în camera copiilor, sau după posibilitate, în curte. Dacă copiii vor fi învăţaţi să pregătească daruri pentru copii săraci, care vor fi invitaţi într-una din zilele de 24-27, va fi o lecţie mult mai bună decât interdicţia pomului. Interdicţiile nejustificate creează conştiinţe superstiţioase. Vor creşte mari şi vor fi mohorâţi şi zgârciţi. Iisus Însuşi dacă ar fi trăit în zilele noastre, cu siguranţă că ar fi fost foarte „liberal” la capitolul acesta. În special când este vorba de copii. Sufletele omeneşti au dreptul la bucurie şi veselie. Dacă nici evenimentele care amintesc de Iisus nu pot aduce bucurie, atunci cum să se bucure tinerii noştri? Doar trăind într-o atmosferă de holier-than-you? Sunt îngrozit la gândul că religia unor confraţi încape într-un singur cuvânt: Nu! Se neagă fără discernământ şi fără cunoştinţă tot ce este altceva decât imnuri, cărţi sfinte, rugăciuni, biserică, muncă, apă, bucate nesărate, şi iarăşi de la capăt. Există desigur o înţelepciune în a nu participa la tot ce are lumea de oferit, a avea limite, şi este bine ca unele limite să le respectăm chiar când nu le înţelegem, pentru că la o anumită vârstă nu putem înţelege toate pericolele. Dar a fi obsedat de ideea contaminării de „lume” este, totuşi, o atitudine care ţine de patologia spiritului. (Nici dacă e fără alcool? întreabă juniorul. Nici ! primeşte răspunsul). Tot dialogul acesta între tradiţie şi întrebare se lasă cu mirări şi atât.

Astăzi, un prieten mi-a atras atenţia asupra unui alt articol adventist oficial din cea mai reprezentativă revistă a noastră, Adventist Review. Subtitlul articolului, scris de editorul Bill Knott, cu aproape două zile înainte de al meu, este An Adventist Christmas – o coincidenţă fericită. În casetă, apare cu litere mari textul: „În acest caz, Crăciunul ar trebui să fie cea mai adventistă dintre sărbători.” Articolul este scurt şi foarte interesant pentru orice adventist. Nu am timp să-l traduc pentru dvs., dar cei mai mulţi ştiţi destulă engleză ca să vă puteţi bucura de el. Iar dacă nu ştiţi, învăţaţi, fiindcă este mai folositor decât a şti exact care sunt rădăcinile păgâne ale calendarelor creştine.

Din nefericire, crăciunofobia şi alte forme de paganofobie au devenit un sindrom spiritual periculos în zilele noastre. Nu este un fenomen românesc, ci o spiritualitate superstiţioasă care ne-a însoţit tot drumul, de când existăm şi până astăzi. În zilele noastre, aceste idei au devenit tot mai exacerbate. Un exemplu  aveţi aici (click).

2 raspunsuri
  1. GHEORGHE D.
    GHEORGHE D. says:

    Din pacate acest articol este doar opinia dumneavoastra si numai a adumneavoastra//////

    „Biblia este revelatia completa si finala a lui Dumnezeu catre om, ea ne spune noua tot ceea ce avem nevoie sa stim pentru viata noastra spirituala (vezi 2 Timotei 3:16). Noi nu trebuie sa mergem in afara Bibliei pentru nimic. Cuvantul lui Dumnezeu ne spune cum sa ne inchinam, in ce fel sa daruim bani pentru a sustine lucrarea Domnului, cum sa-i evanghelizam pe cei pierduti, cum sa luam Cina Domnului si orice altceva ce tine de viata crestina. Dar niciodata in Biblie Dumnezeu nu ne spune sa sarbatorim Craciunul! Ne este spus sa ne aducem aminte de moartea Domnului, dar nicaieri nu ni se spune sa sarbatorim nasterea Sa.”
    Craciunul, dati-mi voie sa ma repet, este o sarbatoare romano-catolica. Noi o avem de la catolici, iar ei o au de la pagani. Pe 25 decembrie, paganii din Imperiul Roman sarbatoreau nasterea zeului soare. Dupa ce imparatul roman Constantin a castigat batalia de la podul Milvian, el i-a obligat pe paganii din imperiu sa se boteze in biserica crestina. Astfel, toti acesti pagani botezati i-au depasit cu mult la numar pe adevaratii crestini.

    Deoarece biserica se inchina Domnului Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, cand 25 decembrie se apropia si paganii voiau sa se inchine lui Tamuz, zeul soare, Constantin a stiut ca trebuie sa faca ceva. El a vrut ca biserica sa combine inchinarea la Tamuz cu nasterea lui Cristos, asa ca a fost instituita o mesa speciala, ca sa fie toata lumea fericita. Toata aceasta inchinare pagana a fost adusa in biserica crestina si a fost numita „Christes-masse”.

    Răspunde
    • Eugen
      Eugen says:

      Dacă bine se observă (revedeți si dvs. articolul) nu este părerea mea. Și nu cred că cineva spune în articol să sărbătorim crăciunul. Nu, nici noi nu-l sărbătorim.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.