Contrast.

Așa am putea caracteriza omenirea în zilele de sărbătoare.
O parte a lumii trăiește dramatismul morții. Alții sărbătoresc. Este drama păcatului. Pentru ca bucuria să fie maximă, trebuie să existe un învins. Cineva trebuie să plângă.

În jurul nostru sunt tot mai mulți învinși. Cine să-i mai numere? Contabilizăm doar succesul. Al nostru. Eșecul încercăm să-l atribuim celorlalți. Și responsabilitatea pentru nereușită este tot a lor. Noi n-avem nici o vină. Prin urmare ne putem bucura de sărbătoarea noastră.

Tragem cortina. Ne închidem într-o lume imaginară și trăim în mizeria „pocăinței” fabricată de poftele firii. Refuzăm să privim spre suferința lumii. Închidem ochii și declarăm că nu există durere. Dacă cineva îndrăznește să ridice pleoapele și să privească, îl declarăm fanatic, extremist, dezbinător.

În situații prea evidente, atunci când strigătul sfâșietor al morții trece prin zidurile indiferenței noastre glaciare, admitem că durerea a atins lumea în care trăim, dar o localizăm prea departe de adăpostul nostru și socotim că este mereu datoria altora să aline suferința celui ce plânge.

Și totuși cei pe care îi doare sunt atât de aproape. În vecini. În casa de peste drum. Ar trebui să le deschidem ușa, să-i întrebăm despre mersul vieții lor, să le fim alături când plâng, când îi doare, când suferința le copleșește sufletele. Dar n-o facem.
Suntem prea ocupați să ne trăim sărbătoarea. Dar și noi suferim. Suferim că, în sărbătoarea noastră, ceva nu este chiar asa cum ne-am dorit. Plângem că tortul, doar al nostru, are o imperfecțiune. Ce suferință ciudată. Vecinul moare flămând, iar eu mă întristez că, la un colț, prăjitura mea este puțin arsă.

Dar vrem să fim declarați că iubim, că ne pasă… Vrem să fim mântuiți. Vrem să primim laudele lui Dumnezeu pentru credința și lucrarea noastră.

La fiecare sărbătoare noi trăim bucuria. Alții n-au sărbători. De partea lor este doar durerea. Ei mor și noi trăim. Dar felul în care trăim, ne declară morți. Morți de sărbători. Nu mai vedem, nu mai simțim, nu mai înțelegem ce se întâmplă. Domnul vine și noi nu știm. Sărbătorim.

Ce? Ce sărbătorim? Care biruință?
Sărbătorim uneori cu lacrimi. Dar ce plângem?

De sărbători…

1 De sărbători :
Printre felicitări și flori
pe planetă,
odată cu Moșul,
cineva a trimis o rachetă;
de război, din cele noi.

De grabă sau voită nepăsare,
același cineva
a comis o eroare.
A doua zi,
Între două ciocniri de pahare,
își cere scuze ,
așa, ca pentru ziare:
calculatorul a greșit,
era obosit,
i s-a deșurubat o piuliță
și-n locul unui tanc de negăsit
țintit-a un spital și-o grădiniță.

Bieții părinți.
Vecinii vorbesc că și-au ieșit din minți:
și-acum așteaptă acasă
să vină copii la masă,
cuminți.

2. Paris :
la decolare
un avion s-a’mpotmolit
și a căzut în abis.
Călători anonimi;
câțiva localnici și câțiva străini,
în goana vieții spre nimic,
au alergat să prindă un loc
pe scaunul unde clipa e fără sfârșit.

Din cei ce au rămas
când s-a lăsat tăcerea,
în inimi să-şi strige durerea;
bunica,
din casa cea de peste drum,
ar vrea,
dar nu știe cum,
să-i spună fetiței
că tatăl și mămica ei
sunt doar cenușă și fum.

3. Kampala :
a mai murit un copil
înainte să-nceapă școala.
La autopsie lumea-întreagă s-a mirat:
copilul nu avea stomac…
Nu-i trebuia.
În ultima vreme n-a mai avut ce mânca.
Și pe la inimă i-au găsit ceva:
era zbârcită.
Murise singur și i-a fost frică.
N-avea mamă;
pierise mai demult,
de-aceeași boală.

Prea mulți ca el,
prea mulți copii născuți bătrâni
în țări îndepărtate și-n vecini;
flămânzi înmormântați ai nimănui,
statistici pentru sociologi sătui.

Și eu sunt trist întâmplător,
în timp ce zilnic oameni mor
eu plâng la prea umpluta-mi masă,
c-o foaie de la tortul meu, la colț,
îmi pare că-i cam arsă.

4. Ciudat.
Să se-mplinească ce e scris
atâtea lucruri s-au schimbat
și nici n-am observat.
Am obosit de stat acas’
Și nu mai știu citi, la vechiul ceas.

În alergarea serii prea nebună,
ceva, Cineva, încearcă să-mi spună,
să-mi dea de veste
că poate, mâine, harul nu mai este.
Și totuși sunt așa de absorbit:
începe emisiunea-mi preferată;
în timp ce dincolo de-a zarvei gloată,
din lumea-n care totul e curat,
un Domn.
necunoscut și întristat
șoptește inc-o dată:

De ce nu înțelegi?
Planeta-i de păcate sfâșiată.
Nu vezi? Nu simți?
Nu-i clar că totul s-a sfârșit?
O trâmbiță răsună-n nori;
intrăm în infinit…
și cine știe, poate mori
nemântuit de sărbători …

Dănuț Obăgeanu, pastor Coferința Banat

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.