Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. – 2 Corinteni 10:5

Eu obişnuiesc să cânt. Dar, dat fiind faptul că rareori mi se dă ocazia să vorbesc în public, acest lucru chiar reprezintă o tentaţie pentru ego-ul meu. Într-o dimineaţă de Sabat, la biserică, nu mă puteam gândi la altceva decât la rugăciunea colectivă pe care o scrisesem. Şi o scrisesem foarte bine. Atinsesem toate subiectele importante, folosisem proporţia adecvată de cuvinte mundane şi religioase şi aveam şi câteva înflorituri ca să le captez oamenilor atenţia şi să se concentreze pe ceea ce încercam să Îi transmit lui Dumnezeu. Te rog să nu mă înţelegi greşit: sunt sigură că Dumnezeu m-a ajutat să scriu acea rugăciune. Doar că în acea dimineaţă, pur şi simplu nu puteam să mă scot pe mine însămi din minte. Nu mă puteam gîndi decât la mine şi la cum o să fie oamenii impresionaţi de rugăciunea mea. Adevărul e că acesta era un vechi obicei rău, având ca sursă minciuna lui Satana că am nevoie de alţii ca să cred că sunt capabilă. În prezent, am depăşit asemenea gânduri.
Dar atunci, deşi eram aşezată pe scaun la biserică, tot îmi dădeam târcoale în propria minte. Alergam în sus şi în jos, ca o fetiţă agitată care s-a tăiat la deget, urlând după ajutor. O, Doamne, sunt o adevărată catastrofă de egocentrism! Sunt nedemnă. Nu merit să rostesc această rugăciune. Mă tot dojeneam şi îmi ceream iertare. Chiar şi gândurile pe care le foloseam pentru a înfrânge păcatul tot pe mine se concentrau. Obiceiul egocentrismului era un făgaş vechi în căile minţii mele.
Într-un final, în inima mea, am strigat către Domnul: Tată, ajută-mă! Ştiu că e vina mea că ani de zile mi-am lăsat mintea să gândească în tiparele acestea egoiste. Te rog, vindecă-mă şi eliberează-mă!
Apoi parcă am auzit o voce spunând: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu.” E ca şi când Dumnezeu m-ar fi luat în braţe, m-ar fi strâns şi mi-ar fi zis: „Hai, fată, linişteşte-te! Acum eşti cu Mine!”
Şi, cât timp a mai durat serviciul divin, am fost liniştită şi potolită, într-o stare mintală care îl avea în centru pe El, nu pe mine.
Scriptura şi ştiinţa modernă converg asupra ideii că ceea ce credem, convingerile care ne angrenează mintea, ne determină succesul sau insuccesul în viaţă. În creier, avem la propriu şanţuri de obiceiuri proaste şi amintiri negative. Dar putem face în aşa fel încât aceste şanţuri cerebrale să se atrofieze prin neglijenţă voită, pe măsură ce încetăm să hrănim respectivele minciuni şi să rulăm aceeaşi „bandă”. În acelaşi timp, putem crea noi tipare cerebrale, pline de adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.
Ştiu acum că nu e niciodată prea târziu pentru mine să învăţ să subordonez fiecare gând, să resping minciunile, să aleg atent ceea ce permit înăuntru şi să îmi satur mintea de Cuvântul lui Dumnezeu.
Marrilou Wilder Inks

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.